Ah, perioada aceasta simțeam și vedeam cum Dumnezeu îmi mai descoperă încă un nivel și apoi încă un nivel al profunzimii mele. Este vorba despre lupta mea cu acceptarea de sine.
Cred că Dumnezeu a considerat că am nevoie să conștientizez exact unde mă aflu. Nu credeam că este așa de mare lupta mea, și că sunt atât de sensibilă. Pur și simplu am fost șocată să mă văd astfel. Înțeleg că vine din copilărie și că are rădăcini puternice. Dacă părinții nu ți-au umplut rezervorul de semnificație atunci când ai fost copil, este greu să te vindeci, durează, și este greu să crezi că Dumnezeu este atfel, diferit de părinții tăi. Am început procesul de vindecare, de respingere a minciunilor și de asumare a adevărului în ce privește identitatea mea, dar este lent și greoi.
Am fost bombardată de gânduri de acuzare care veneau la orice greșeală, orice relaționare cu cei din jur, și sunau ceva de genu: ce nașpa ești, nu ai nimic de spus, nu știi să conduci mașina, ce greșeli grave faci, ești singură, ești urâtă, nu știi să vorbești și să te comporți cum trebuie..etc. Mi-ar fi plăcut să spun că au trecut pe lângă urechile mele fără să rămână, dar din păcate le-am acceptat, și m-am prăbușit sub povara greutății lor. Am fost tristă și descurajată.
Și în continuare asta e lupta mea, o înțeleg și o accept, dar mi-am propus să lupt, să nu mă mai dau bătută, să mă înarmez, pentru că înțeleg că este o luptă spirituală (vă spun într-o postare viitoare ce cred eu despre aceste forțe nevăzute și de ce cred ca ele există și sunt reale) dar mai știu și că sunt fiica lui Dumnezeu, iubită și prețioasă! Că numele meu este scris în ceruri și că am valoare și nu trebuie să înghit orice minciună pe care cel rău mi-o spune! Dumnezeu este lângă mine, ca un viteaz puternic, gata să mă apere, să lupte, să protejeze. În El mă încred!
Voi vă confruntați cu acceptarea de sine?
Sursa foto aici.
