Mamă la 30, în pandemie

O colecție de gânduri despre ce a însemnat să devin mamă la 30 de ani, pe timp de pandemie.

Sarcina și venirea copilului pe lume a fost și este bula noastră roz, care a atenuat impactul pandemiei asupra noastră. Am avut noi alte gânduri asupra cărora să ne oprim. Râsete, fascinație, bucurie.

Îmi place noul rol, și noile responsabilități. Deși sunt zile, când și când, mai grele. Greu însemnând energie mai puțină în corp, care vine automat și cu psihic mai slab. Impactul nesomnului este și (sau mai ales) asupra minții. În acele momente în care sunt solicitată, și cu bateria aproape gata, îmi vine să îmi plâng de milă, să fiu nemulțumitoare, să caut vinovați. Dar îmi revin spunându-mi că am un copil dorit, că va trece repede faza, să mai am puțină răbdare, că nu este nimeni de vină și că mi-am asumat faptul că bucuria vine la pachet cu greul.

Să fiu mamă la 30 de ani e frumos. Nu știu cum ar fi fost la altă vârstă, dar acum simt pace, calm, bucurie, simt că sunt pregătită și că a venit la momentul potrivit. Am energie, idei, mă bucur și sorb majoritatea clipelor. Spun asta pentru că mă lupt cu a nu fi prezentă. Îmi fuge mintea la altele în timp ce minunea se întâmplă în brațele mele, și clipele trec cu viteza luminii.

E interesantă etapa, schimbările, transformarea care vine dacă ai brațele deschise să o accepți.

Sunt bune și cărțile din care învăț. Mă bucur că am citit înainte. Pentru că după naștere se scurtează timpul.

E o provocare să te ocupi și de relația cu soțul. Toată ființa ta e absorbită de mica minune, și uită minunea relației de cuplu. Trebuie să te lupți și să nu renunți sau neglijezi. E mai mult decât îmi închipuiam înainte să ajung aici.

Pandemia ne-a pus și bețe în roate (nimeni nu îți vine acasă, de exemplu o consultantă în alăptare, prieteni care să îți cunoască minunea, trăiești fără soț nașterea în spital etc), dar ne-a oferit și un soi de liniște în procesul de a ne obișnui și de a cunoaște mai bine minunea.

E frumos să fii mamă, greu și transformator.