Viola Ardone (n. 1974) este o scriitoare și profesoară născută în Napoli, Italia. A studiat literatura și predă latina și italiana.
Debutează în 2013 cu romanul “La ricetta del cuore in subbuglio” (Rețeta inimii în criză), în 2016 publică “Una rivoluzione sentimentale” (O revoluție sentimentală) iar in 2019 publică “Trenul copiilor”, prima sa carte tradusă în limba română.
Am citit “Trenul copiilor”, și vreau să vă spun câteva cuvinte despre ea
Acțiunea romanului pornește în Napoli, chiar orașul de proveniență al scriitoarei, și are la bază istoria mai puțin cunoscută a copiilor din familiile sărace, din sudul Italiei, care după Primul Război Mondial sunt luați sub aripile familiilor înstărite din nord, pe timpul iernii.
Personajul principal și totodată ochii prin care vedem lucrurile, este Amerigo Speranza, un băiețel cu părul roșu și o mulțime de pistrui pe față, fiul de șapte ani al unei femei sărace (Antonietta), singură pe lume, al cărei soț se spune că a plecat în America să își încerce norocul. Singura lor mâncare este pâinea veche cu lapte, iar Amerigo este fascinat de pantofii celor pe care îi întâlnește, el neavând parte de pantofi noi, comozi, potriviți vârstei.
Partidul Comunist ia inițiativa de a duce în nord copiii familiilor sărace, Antonietta acceptă, așa că Amerigo se trezește într-un tren plin de copii care auziseră tot felul de povești de groază despre destinația lor. Din fericire adevărul nu se dovedește nicidecum neplăcut, aceștia aterizând în sânul unor familii bune, care le oferă dragoste, mâncare, haine.
“Maddalena a promis că în tren o să ne distrăm, iar familiile din centrul și nordul Italiei ne vor trata ca pe copiii lor, ne vor da de mâncare, ne vor îngriji, ne vor da haine și pantofi noi […].
Mamă, vinde-mă acestei doamne!
Maddalena deschide gura mare și roșie și începe să râdă, dar mama îmi cârpește un dos de palmă. Eu îmi pipăi obrazul care mă arde, nu știu dacă de durere sau de rușine. Maddalena încetează să mai râdă și pune o mână pe brațul mamei. Aceasta tresare ca și când ar fi atins-o cu apă clocotită. Mamei mele nu-i place să fie atinsă, nici măcar mângâiată. Apoi Maddalena spune, cu o voce serioasă, că nu vrea să mă cumpere. Că Partidul Comunist organizează un lucru nemaivăzut până atunci, care va rămâne în istorie, de care ne vom aminti peste ani și ani. […] Familiile din Bologna, din Modena și din Rimini îi așteaptă, gata să-i primească în casele lor. O să se întoarcă mai frumoși, mai sănătoși, mai grași! Vor mânca în fiecare zi. Mic dejun, prânz și cină.”
De-a lungul cărții este marcată mereu relația lui Amerigo cu mama sa. Acesta este firul roșu al povestirii. Pe măsură ce lucrurile avansează, Amerigo meditează la cum este mama sa, într-un final trezindu-se cu inima sa împărțită în două: nord și sud, mama sa cea rece versus familia cea bună și iubitoare.
“[…] mama mea, care vorbește puțin și nu uită niciodată nimic.”
“Îl privesc pe taur în față și înțeleg că are un caracter urât, cam așa ca mama Antonietta, care este frumoasă și drăgălașă, dar când o apucă, e mai bine să nu fii prin preajmă.”
“Într-o parte era mama, în cealaltă tot ce îmi doream: o familie, o casă, o cameră numai pentru mine, mâncare caldă, vioara.”
Amerigo este uimit că poate exista armonie, veselie și bunătate într-o familie. E uimit că la școală este respectat de profesor, și nu bătut, ca în sud. Dar se obișnuiește cu educația pozitivă și orientarea spre binele și creșterea lui, (noua familie îi oferă chiar o vioară cadou, și lecții să învețe să cânte la ea) astfel încât, atunci când ajunge înapoi la mama sa, e dezamăgit profund că este tratat ca înainte: rece, este bruscat și poate chiar lovit, i se ia vioara, și trebuie să se supună unui stil de viață foarte auster, fără posibilitatea de a-și continua educația.
“Adevărul este că nu mi-am serbat niciodată ziua și nu am primit niciun cadou, în afară de cutia veche de cusut pe care mi-a dat-o mama Antonietta. Nu sunt obișnuit să fiu fericit.”
Nu se acomodează și suferă când descoperă că vioara dispare, și află că a fost vândută pentru mâncare, haine și papuci. Marcat de furie, fuge de acasă și reușește să păcălească o doamnă din trenul spre Modena, care îl ia sub aripa sa, și ajunge din nou la familia iubitoare din nord.
“Mama nu mă mai iubește, spun eu într-un târziu. Mai întâi m-a trimis în nord, iar acum se leagă de mine. Vreau să mă întorc acolo unde oamenii mă prețuiesc și mă mângâie.”
Mă opresc cu acțiunea aici, ca să nu dezvălui mai mult, și dacă v-am făcut curioși de povestea lui Amerigo, puteți citi continuarea în carte. Povestea e profundă și îți oferă numeroase subiecte de meditat: viața unei familii sărace, creșterea copilului de un părinte sigur, familia adoptivă, mâna întinsă de familiile din nord către cei din sud într-o vreme grea, relația mamă-fiu.
“Uneori te iubește mai mult cel care te lasă să pleci decât cel care te ține pe loc.”
Dincolo de acțiunea evidentă, romanul este despre relația dintre mamă și copil, într-un context dificil. Copilul e măcinat de numeroase întrebări și dileme, în final reușind să își răspundă la o parte dintre întrebări. (“Toți anii pe care i-am petrecut departe unul de altul au fost o lungă scrisoare de iubire, fiecare notă pe care am cântat-o am cântat-o pentru tine.”)
Concluzie
Cartea se citește ușor, are un stil curat și reprezintă o lecție de istorie. Te transpune în nădușeala străzilor din Napoli, apoi te duce până în Modena. Mie mi-a plăcut, deși la început nu i-am dat mare credit. Am citit-o chiar de două ori și am observat lucruri mai subtile la personaje, pe care prima dată nu le-am sesizat.
“Trenul copiilor” a apărut recent la Editura MeteorPress, în colecția “Narativa italiana contemporanea”, are 256 de pagini și este tradusă din limba italiană de Anca Irina Ionescu. A fost premiată cu premiul “Amo Questo Libro”, aflat la a doua sa ediţie.
O carte foarte frumoasa, multumesc pentru recenzie 🙂
Da, chiar este o poveste frumoasă. Cu drag!