
Am fost curioasă de povestea vieții lui Elisabeth Mittelstadt, cea care a înființat revista Lydia, revistă creștină pentru femei, (și a adus-o în România) așa că am comandat-o, alături de alte cărți despre care vă voi spune în următoarele articole.
“Viața în pantofii mei – O poveste adevărată cutremurătoare” a apărut la Editura Scriptum în 2012, are 304 pagini, și este o carte biografică.
Este una dintre cărțile pe care vrei să le citești pe nerăsuflate. (Am terminat-o în trei zile.)
Povestea ei de viață e impresionantă când te gândești la numeroasele dificultăți prin care a trecut, mai mult decât ar putea duce un om, am putea zice noi. Dar ce e special la Elisabeth și povestea ei, este atitudinea pe care o are în fața greutăților. Asta m-a uimit și inspirat.
Povestea
Elisabeth povestește despre familia în care a crescut, o familie cu șapte fete, care trăia în Ludas, un sătuc unguresc din provincia Voivodina, din fosta Iugoslavie. Comunismul domnea în acea țară în timpul copilăriei ei, iar sărăcia era prezentă.
Părinții nu au lăsat-o să își continue educația, așa că face doar șase clase la școala din sat. A fost devastată de acest lucru. Își dorea să devină învățătoare, și credea că în acel moment i se năruie visul. Dar peste ani ajunge să fie învățătoare la școala duminicală a bisericii, ajunge să organizeze tabere pentru zeci de copii, și să ia în primire acest rol, de învățătoare, lucrând cu copiii.
Visul ei ajunge să se împlinească în moduri la care nu s-a gândit.
La 9 ani decide să Îl invite pe Isus în inima ei, și să devină creștină. La 13 ani a început sa croiască și să coase rochii.
De mică i-au plăcut poveștile și a apreciat foarte mult cuvântul tipărit. Dar, pentru că familia nu avea bani pentru mai mult de un creion pe an, scria povești și poezii pe zăpadă sau nisip, cu degetul.
La propunerea unui băiat din sat, acceptă ideea de a fugi din țară spre o lume mai bună. Evadează în Austria, unde trăiește o dramă, revenind apoi în familie.
La 18 ani o cunoaște pe Olga Olsson, o misionară suedezo-americană, care o inspiră. În timp ce ea vorbea, Elisabeth își dă seama că vrea să Îl slujească pe Dumnezeu așa cum o face Olga. Acesta o încurajează să urmeze un colegiu din Germania, pentru a studia. Se va muta în Frankfurt, urmează acel colegiu, unde îl va cunoaște pe viitorul ei soț, un canadian care avea în inimă aceeași misiune, de a ajuta oamenii și a le spune despre Isus. Dar inima ei era pentru țările din est-ul Europei. Știa sărăcia materială și spirituală care există într-o astfel de țară, și voia să ajute. Peste ani va reuși acest lucru.
După căsătorie se mută în America, unde vor trăi un număr de ani, ca apoi să revină în Germania. Aici își vor împlini visul de a ajuta oamenii.
A pierdut o sarcină și s-a luptat cu infertilitatea. Au încercat de câteva ori să adopte cu copil, fără să reușească. La un moment dat află că mama ei ar fi trebuit să o avorteze, dar a scăpat ca prin minune.
Are numeroase probleme de sănătate. Se confruntă cu depresia.
Deși era în durere, cauzată de incompetența unui stomatolog, în timpul unei plimbări, în inima ei se naște viziunea creării unei reviste pentru femei. “Da, eram înconjurată de case elegante, ca din povești, cu pervazurile ferestrelor pline de flori și cu mici gărdulețe vopsite în alb. Dar în spatele treptelor bine măturate, a ușilor încuiate și a hainelor stilate, se aflau femei în suferință.“
Deși este descurajat din fașă acest vis, povestea revistei Lydia este minunat presărată cu rugăciuni îndrăznețe ascultate. Revista Lydia există și astăzi, o avem chiar și în România, de peste douăzeci de ani.
Firul roșu al cărții sunt visurile împlinite, în ciuda circumstanțelor dificile, imposibile.
Citate din carte
- “Eu voi fi cu tine. Acesta nu este o formulă ieftină care să mă facă să mă simt mai bine în pielea mea sau care să mă facă mai încrezătoare. Nu e un plan elaborat care detaliază fiecare pas, nici vreun ghid de autoajutorare pentru ca să devin o creștină mai bună. E doar o asigurare dulce cu privire la faptul că Dumnezeu nu mă va părăsi niciodată, nici nu mă va lăsa.”
- “Am învățat să-mi definesc viața nu prin ceea ce nu aveam, ci prin ceea ce aveam, și să mă bucur.”
- “În timp ce vizitam Palm Springs, California, am văzut acei cactuși frumoși care au înflorit în deșert. La fel ca viețile noastre, m-am gândit eu. Asemenea cactușilor plini de ghimpi, și noi putem înflori în deșert.”
- “Ce visuri ți-a dat Dumnezeu? Ți-a dat un instrument de scris, o mână ca să ajuți, gură ca să vorbești, sau talentul de a cânta? Folosește acel lucru, și încurajează-i și pe alții să se implice.”
- “Pacea nu este absența necazului, ci este prezența lui Dumnezeu în mijlocul necazului.”
- “Acum, privind înapoi, regret că nu m-am încrezut mai mult în Dumnezeu. A pierdut vreodată Dumnezeu o bătălie? Nu! Dumnezeu nu pierde bătălii.”
Concluzie
Povestea vieții lui Elisabeth Mittelstadt este încurajatoare dacă urmărești atitudinea ei în fața greutăților, și meditezi la lecțiile ei de viață.
Recomand această carte!
