Mai mereu când vorbesc despre acest subiect mă declar o perfecționistă în recuperare. Știu că am fost o persoană perfecționistă, dar la un moment dat, când am conștientizat acest lucru, și toate aspectele negative ale sale, am decis că nu îmi doresc asta pentru viața mea și, dincolo de decizie, m-am luptat să nu mai “cultiv” acest lucru în viața mea.
Vreau să scriu această postare pentru a povesti ce este perfecționismul și cum se manifestă el, și pentru că vreau să militez împotriva lui. Este un distrugător de pace și înlătură acceptarea de sine și acceptarea celor din jur.
Îmi doresc să nu vă regăsiți, sau, dacă vă identificați, să renunțați cât mai repede la el, deoarece lasă în urmă efecte negative.
Când am auzit despre cartea Darurile imperfecțiunii, am știut că este scrisă pentru mine! Am o postare despre ea aici. Imediat am cumpărat-o și am citit-o pe nerăsuflate, iar după ce am terminat-o, am citit-o din nou. Atunci a fost momentul în care am conștientizat ce este perfectionismul, că este prezent în viața mea și că vreau să scap de el.
Dacă ar fi să îmi creez propria definiție a perfecționismului, l-aș numi o boală care este foarte subtilă, se poate transmite din părinți în copii, și care te împiedică să te accepți pe tine însuți, care îți fură bucuria și îțî dă de furcă la fiecare eșec.
Cred că este subtil deoarece se ascunde sub masca dorinței valide de a crește, de a învăța, de a avea performanțe și a-ți depăși limitele. Dar, combinat cu un standard irealizabil pe care ți-l impui, combinat cu lipsa totală a momentelor în care îți celebrezi reușitele și te bucuri de ele, adăugând și tiparul de a-ți lega eșecurile sau reușitele de identitatea pe care o ai…acolo este diferența. Perfecționiștii niciodată nu sunt mulțumiți de ei înșiși, nu vor să se audă lăudați, în mintea lor a-și recunoaște victoriile și a fi lăudați aproape că este o profanare sau batjocură. Se complac în descurajare și în a rămâne focusați pe ce nu merge, ce nu este bine, la ce anume mai pot lucra să îmbunătățească..
Perfecționismul este un blocaj imens în ce privește acceptarea de sine. Te vezi din prisma reușitelor sau a eșecurilor, în felul acesta te măsori, și aproape 100% evaluarea ta nu iese bine, îți afectează modul în care te privești și te prezinți în fața celor din jur, îți afectează modul în care privești lumea, iei decizii și vorbești.
Primul lucru care m-a ajutat enorm în recuperarea mea a fost să vorbesc deschis despre lupta mea, despre ceea ce simt, cu persoanele apropiate care mă puteau ajuta să conștientizez ce anume depășește limita.
Să am răbdare cu mine și să mă bucur de reușite a fost un alt pas enorm. Să aleg victoriile, sa mă bucur de ele și chiar să le celebrez, să vorbesc despre ele și să le aduc în lumină m-a ajutat.
Mă simt mai relaxată acum în această privință, mai am momente în care mă trezesc descurajată de lipsurile mele, dar aleg să mă gândesc și la reușite, și la lipsuri deopotrivă, să îmi amintesc că sunt într-un proces de creștere, să mă gândesc că tocmai imperfecțiunea mea mă face să am nevoie de Dumnezeu, și să nu las lipsurile să umbrească bucuriile. Vă doresc la fel!
